Dragoste si zambet

Am reuşit să fac ceea ce nu-mi propusesem: să rămân lipită de televizor până la sărutul mirilor din celebrul balcon al Palatului Buckingham! Cum am făcut ochi, m-am târât pe canapea în sufragerie şi acolo am rămas: ce mic dejun, ce rată la bancă, ce întreţinere...:) Abia am strecurat un duş, dar cu teama că ratez sărutul! Nu am suportat să urmăresc nunta pe vreun canal românesc. Nu aş fi înţeles nimic din cauza comentariilor lungi, plicticoase, făcute cu voci preţiose. Eu, una, m-am uitat pe Euronews. Aşa procedez de fiecare dată când vreau să înţeleg ceva dintr-un eveniment internaţional. M-am şi enervat când am văzut la o televiziune românească scris "cât crezi că va dura mariajul cuplului regal? dă sms la...". Haideţi, măi, oamenii nici nu intraseră în biserică. M-am bucurat să văd, însă, că transmisiunea nu a fost întreruptă pentru a face loc ştirii că Vîntu a fost arestat. Chiar dacă raţiunea a fost ratingul. M-am emoţionat, am admirat, am lăcrimat, cam asta am făcut

La capitolul ăsta intră bazaconii :) văzute, închipuite, renegate. Nu mi-aş fi imaginat să văd în vestiarul unei săli de sport, ce-i drept imediat după Paşte, un pachet cu o felie uriaşă de cozonac asortată cu ouă roşii:) Cum s-a terminat cu Postul Paştelui, casele de căsătorii au fost luate cu asalt. Se vede treaba că românii au fost nerăbdători "să se ia"! Să plâng sau să râd când îi văd pe oamenii cu motocositoare? Mai nou se chinuie să distrugă şi firicelele de iarbă şi păpădie crescute printre şinele de tramvai. Şi apoi toarnă pietriş, ca să se asorteze cu asfaltul gri, cu blocurile gri, cu zidurile gri...Mă doare sufletul când văd iarba spulberată fără milă, mă dor urechile de la zgomotul pe care-l fac şi mă enervează că nu se gândesc să asfalteze, mai degrabă, vreo stradă din categoria "unde mi-am rupt maşina-n două". Îmi place în parc: alergi, te plimbi, te joci, caşti ochii...mai nasol dacă eşti fată şi mergi singură. Este imposibil să nu apară vre

Paştele acesta a fost deosebit, deja v-am spus. În plus, am avut vreme frumoasă, cum n-a mai fost de câţiva ani. Aşa că am mers la ţară, la iarbă verde, aer curat şi o linişte să te doară urechile! (mergeam şi dacă ploua, oricum). Am găsit un câmp plin de păpădii, copaci în floare, verde peste tot. La mine la ţară n-ar fi nimic fără bunici. Ei au ales să rămână acolo, în colţul de rai, cum obişnuim să-i spunem. Ei au ales să facă o nouă casă acolo - pentru noi. Tataie s-a dus acum vreo trei ani, cred. Mamaie nu mai merge la ţară fără noi, îi e urât singură. Bunicii mei au fost un exemplu de cuplu cum rar mai găseşti. Se completau atât de firesc, de natural. Şi nu este vorba de obişnuinţă, sunt oameni care trăiesc zeci de ani împreună şi nu se asimilează. Dar ei...formau un tot:) De câte ori merg la ţară scotocesc peste tot. Mereu găsesc ceva vechi, încărcat de amintiri. Acum m-am uitat pe albume cu mamaie. Poze vechi, cu oameni care nu mai sunt sau care fac parte din copilărie, p

Hristos a înviat! Am revenit la muncă, după vreo patru zile de stat acasă. Ca la fiecare întoarcere în Capitală, mă întreb ce caut eu aici:) Dar o să treacă. Trebuie să fiu recunoascătoare pentru că am avut un Paşte minunat! Anul acesta am vopsit ouă...pentru prima dată! Da, cam târziu, dar până acum n-a fost nevoie, le făcea mama care insista, în fiecare an, să-mi dea şi mie pe puţin 20. Anul ăsta cu greu am convins-o că nu mai am nevoie, pentru că am făcut şi eu. Toate roşii, au ieşit destul de bine:) O altă reuşită a fost vinerea mare. Am prins slujba de prohod, care mi-e foarte dragă. După atâţia ani, la mine în familie încă se respectă nişte obiceiuri. Unul din ele este mersul la biserică, măcar la marile sărbători. Cum ziceam, am prins slujba din vinerea mare, eveniment ratat în ultimii ani din cauza serviciului. Vinerea dinaintea Paştelui aduce aminte de ziua în care Iisus a fost răstignit şi îngropat. Credincioşii aduc flori la biserică, trec de trei ori pe sub o masă, care

Momentan sunt marcată de insomniile avute în ultimele două nopţi. Atât de marcată, încât beau pepsi, ceea ce, în mod curent, nu se întâmplă. Nu beau cafea, nu beau cola/pepsi şi nici ceai negru - pentru simplul motiv că-mi pot alunga somnul doar cu gândul! Ei, dar când e să-l chem la mine, atunci este o maaareeee problemă. Cum ziceam, insomnie cumplită. Am încercat să stau în pat cu ochii închişi, doar doar o să obosesc; m-am uitat la televizor - altă dată dădea rezultate, îmi oboseau ochii, acum nimic (mă rog, erau umflaţi ca la broască, dar nu mi se lipeau pleoapele decât în sus!); am încercat să mă relaxez, să inspir şi să expir în toate chipurile - de unde, mă agitam mai rău. Apoi mi-am adus aminte de un joc al minţii din copilărie, când, pentru a fi sigură că visez frumos, îmi imaginam că sunt un personaj din desene sau din poveşti . Din păcate, nu a funcţionat :( Acum, ori de vină sunt grijile pentru trecut, prezent şi viitor care mă bântuie fix când am chef să dorm. Ori un c

Pare destul de simplu de tranşat: dacă ai chef sau simţi îţi ceri scuze, dacă nu, nu. Dar am persoane apropiate faţă de care, dacă îmi recunosc greşeala, e ca şi cum mi-aş bate singură cuie în talpă! Pe modelul: tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Cunosc şi oameni care apreciază cea mai simplă exprimare a regretului. Şi mai sunt cei care nu dau doi bani. Trebuie găsit un moment potrivit; dar trebuie să alegi şi persoana care chiar ar aprecia mustrarea ta de conştiinţă. Cele mai enervenate situaţii sunt, cred, cele care implică persoane necunoscute. Cele mai banale sunt ciocnirile accidentale pe stradă. Se întâmplă, din neatenţie, de la aglomeraţie. Eu mereu zic "scuze", că sunt sau nu "de vină", dar de puţine ori şi aud asta. Şi mi se pare că "scuze" e prea mult, că ar trebui să zic acel sec "pardon", care transmite şi "băi, tu eşti de vină". Dar nimic, mereu îmi iese "scuze", de parcă mereu ar fi vina mea. Săptămâna

Să mă iertaţi! Aş avea un mic bilanţ:) Aşadar, de ce... Pentru că se pretind maturi, dar în sufletul lor rămân adolescenţi! E un lucru bun să treci prin viaţă minimalizându-ţi problemele, nervii, obstacolele. Dar când îl iau în braţe pe "nu ştiu", "nu pot", "n-am chef", "nu am dispoziţie, stai să-mi vină", "încă un joc pe calculator", iar treburile bat la uşă, ne vine să le dăm o bătăiţă la fund, nu??? Pentru că sfaturile de la consoartă li se par cicăleli, iar vorbe de duh spuse din inerţie li se par sfaturi. Dragilor, treziţi-vă, nu există prieteni câştigaţi după un pahar sau după ani de lucrat la un loc. Sau după un zâmbet superficial. Dacă nu vă băgăm în seamă, avem toane. Dacă vă dăm atenţie, vrem să vă controlăm. Ce diabolice! Pentru că "tot ce ţine de casă - piaţă, spălat, dat cu aspiratorul, şters praful, gătit - este responsabilitatea femeii". Atribuţii programate genetic, nu aşa! Păi bine, asta e dilemă veche,

Toţi suntem obişnuiţi cu comerţul de la colţul străzii, din staţiile de RATB (cei din Bucureşti), parcuri, concerte, ce să mai, de pe unde se poate! Având în vedere că mereu avem tendinţa să ne furăm între noi, n-aş băga mâna în foc că ce pot cumpăra dintr-un loc igienizat, aprobat, lăudat etc. e mai de calitate decât marfa similară expusă, umil, pe o tarabă, să zicem. Pe o stradă în apropierea blocului în care stau, în fiecare dimineaţă, se pune de-o piaţă ambulantă. Oamenii vând de la flori şi zarzavaturi la legătură până la şosete de lână. Cum nu am o piaţă în imediata apropiere, îmi convine să iau ceapă verde, salată sau ridichii de la ei, că sunt mai ieftine şi par mai naturale decât în magazine. Şi flori iau de la ei, pentru că găsesc şi altceva în afară de trandafiri, crizanteme şi crini imperiali. Mie îmi plac florile de ţară, gen narcise, zambile, lalele :) Ei, dar am o problemă cu poliţiştii comunitari. Mereu vin şi-i izgonesc pe oameni, fix atunci când vreau să-mi iau o

De ceva timp mă lupt cu obiceiurile culinare pe care le-am moştenit. Pur şi simplu nu se mai potrivesc cu metabolismul, cu vârsta şi, de ce nu, cu ritmul de viaţă. Nu ştiu dacă diger lent, dar sigur depun la greu. Sunt o egoistă care transformă aproape orice într-un mic depozit pentru sine. De exemplu, mănânc din plin anul ăsta, la anul voi avea "aripioare" şi "gogoşele"! Uitându-mă înapoi, am renunţat, totuşi, la câte ceva: prăjelile sunt rare, şi alea într-un strop de ulei, dulciuri moderat (aş zice, dar nu pot trăi fără ele), mezeluri (de aproximativ o lună, cică toate sunt toxice). Mâncam slăninuţă, jumări, ouă prăjite, pâine cu unt plus orice fel de "topping"! Dar eram în creştere, nu se vedea. Treptat le-am mai eliminat eu, dar nu sunt drastică. Nici în creştere nu mai sunt! Aş vrea să pot consuma din belşug fructe şi legume, dar aici nu am o tradiţie. M-am împăcat greu cu legumele, încă mai am verdeţuri pe lista neagră: loboda, urzicile, spanacul.

Pe modelul "oamenii deştepţi răcesc vara" (sau, extrapolând, când se încălzeşte vremea), cred că m-am procopsit din nou cu o viroză. E nasol şi doare, mai ales că sunt la muncă. Mă gândeam, vorbind cu un coleg din liceu, că ar trebui să fie interzis prin contract să vii la muncă atunci când eşti bolnav. Eşti ameţit, îţi scapă toate din mână, abia te târăşti, simţi că te dor toate şi nu ştii dacă ai dormit strâmb sau ai făcut febră musculară de la stat pe scaun, capul îţi vâjâie, parcă simţi că te ia şi febra, ochii te dor şi eşti "mârâit"? Semn clar să stai acasă, nu să mergi la muncă. Doamne fereşte, dacă îţi contaminezi şi colegii? Că de aia e aşa de populară viroza asta! Vă mai aduceţi aminte de isteria gripei porcine? Ce vremuri....cum îţi curgea puţin nasul, cum tuşeai, erai făcut pachet, trimis acasă şi interzis la birou cel puţin o săptămână!! Ei, şi ca şi cum n-ar fi de ajuns că sunt în reluare şi că mă dor toate, am fost la o mică acţiune cu cei de la

Aş vrea să simt odată că a venit primăvara. Pomii au început să înflorească şi păsările fac gălăgie. E un semn bun, nu? Dar nu am renunţat la cizme sau la paltoane. Mă bucur la fiecare rază de soare, dar încă tremur la gândul că m-aş putea uita pe geam şi aş vedea că ninge! Acum vreo două ore a plouat. Oare cu ce va veni mâine vremea? Sunt pusă în dificultate, aş vrea să-mi arunc hainele de iarnă în valiză şi să le scot pe cele de vară. Că aşa e în chirie, nu ai loc să-ţi etalezi toată garderoba. Eu, una, jonglez cu nişte valize uriaşe:) Şi am probleme de fiecare dată când plec la muncă: scot capul pe geam, consult site-urile de meteo, abia apoi îmi aleg hainele- mereu nepotrivite pentru vremea schimbătoare.Cred că primăvara va veni de Paşte, când eu mă voi retrage în cele câteva libere la ţară:)

Ce o să vă spun pe scurt n-are legătură mai cu nimic, dar m-a făcut pe mine să râd....la primele ore ale dimineţii. La capătul tramvaiului 41 din Bucureşti (pe lângă Casa Presei) stau mulţi şoferi cu microbuze care fac naveta şi până la Ploieşti. Fie seară, fie dimineaţa, îţi urlă în urechi staţiile, doar doar te răgândeşti, deviezi din drumul tău spre muncă sau spre ce-o fi şi te urci în microbuz! Acum vreo două dimineţi tot urlau: "Baloooooteştiiiiiii! Cine merge la Baloteştiiiiiiii? Mai avem loooooocuri! Primul microbuz pleacă în 10 minute. Baloteştiiiiiiii". (Baloteşti este o localitate din Ilfov). Doi puşti care treceau prin zonă. - Auzi, hai să mergem la Baloteşti, e super ofertă! - Da, Baloteşti, ultima şansă! - Dacă nu mergeţi acum, dar acum, la Baloteşti, nu ştiţi ce se întâmplă! - Ce rataţi... - Hai, îndrăzniţi, luaţi microbuzul de Baloteşti! - Grăbiţi-vă, timpul expiră! Au făcut super caterincă:))

În urmă cu vreo două săptămâni am intrat într-o bancă, aveam nişte treburi de rezolvat. De felul meu, dau ochii roată, mă zgâiesc şi analizez. Şi mi s-a pus pata pe gardian - o femeie trecută de 40 de ani, durdulie, cu parul făcut permanent, care stătea în uşa băncii şi se uita în zare. Şi se mai strâmba din când în când, apoi iar cădea pe gânduri. La un moment dat, o funcţionară a chemat-o să o ajute cu nişte copii xerox, dar femeia-paznic nu a ştiut cu ce se mănâncă şi s-a amărât. Şi eu mă gândeam: "Oare ce calificare are femeia asta ca să fie gardian într-o bancă????". Zău aşa! La fel am văzut şi în metrou: era o femeie trecută de 50 de ani. Slabă moartă, cu părul musai permanent, se plimba agale de la un capăt la altul al garniturii. Ce pot face ele??? Să zicem că un bărbat mai inspiră cât de cât un sentiment de protecţie, dar o femeie aflată la vârsta a doua, fără niciun fel de pregătire, la care, când te uiţi, te întrebi oare unde-i şorţul de bucătărie....

De câţiva ani tot spun că trebuie să fac ceva ca să dau jos nişte kilograme nedorite. Uşor de spus, dar....nu pot să merg pe role, nu ştiu să înot foarte bine, nu pot să merg pe bicicletă, nu îmi place să alerg prin parc, nu practic niciun sport. Aş merge pe jos oricât, dar în rest sunt o persoană sedentară (în ciuda job-ului). Am avut şi o dilemă: oare să merg la aerobic sau la fitness? Apoi ba că n-am tricouri, ba n-am pantaloni pentru sală, ba n-am adidaşi. Şi aşa trecut-au anii, eu m-am făcut mare... Dar gata, de săptămâna trecută am aruncat mănuşa. Îmi vreau măsura S înapoi, nu mai vreau să renunţ la hăinuţele "care mi-au rămas mici" şi nici să cad în depresie că nimic nu mi se mai potriveşte (mă rog, atunci sufăr de lipsă de inspiraţie la garderobă). M-am înscris la o sală unde să ţopăi şi să alerg alături de alţii. Altfel nu pot să lucrez. Nu mai am ambiţia de la 18 ani. Atunci păstram un jurnal şi-ami amintesc că aveam însemnări de genu': "am mâncat cam