Dragoste si zambet

Zău că nu mi-ar fi venit mie în minte un asemenea titlu, dar de fapt este denumirea unui traseu, descoperit pe un panou orientativ în drumeţiile mele.   Bine, l-am descoperit când eram aproape de final, când am trecut "graniţa" din Vâcea în Gorj. Dar m-am bucurat că am putut să-mi fac singură un itinerariu. Lipseşte, totuşi, Muzeul Trovanţilor , aflat chiar la intrarea în localitatea Costeşti, pe DN 67, cum mergi de la Râmnicu Vâlcea spre Târgu -Jiu. Trovanţii sunt nişte bolovani destul de mari, minunaţi pentru poze, iar muzeul este, de fapt, o rezervaţie naturală. Ar fi drăguţ să aveţi la voi şi o bucată de pâine, mai mereu veţi întâlni nişte hămesiţi urecheaţi care vă vor aprecia dărnicia! Mânăstirea Bistriţa este un complex impresionant, situat în satul cu acelaşi nume, chiar la graniţa parcului naţional Buila-Vânturariţa. Eu cam atât am surprins, în drumul spre o peşteră situată la aproximativ 15 minute de mers pe o potecă pe stâncă, mărginită de o balu

Cuvântul ăsta a prins la români, mai ales la cei care îşi detestă şeful, colegii, munca. Şi atunci de ce mai lucrează acolo?, e întrebarea firească. Păi dacă alternativa este să stea acasă,  presupun că...nu prea ai ce alege! Sau e frica de schimbare, neîncrederea în sistem şi noroc... Tot citesc în ultima vreme sondaje despre angajaţii atât de dezamăgiţi de activitatea profesională: suntem stresaţi, supuşi presiunilor şefilor, "mâncaţi" de colegi, aglomeraţi de sarcini, muncim suplimentar, banii ajung de la o lună la alta, petrecem prea mult timp la muncă, ne distrăm mai puţin şi tot aşa. Şi uite aşa apare acel sentiment de insatisfacţie, plafonare şi scârbă. E ca atunci când eşti implicat într-o relaţie pe care nu ţi-o mai doreşti: ai un oarecare confort, e bine să ai pe cineva alături, te-ai obişnuit cu toate tabieturile celuilalt dar ştii că nu te poţi dedica 100%. Ai o reţinere care te va urmări şi te va obseda exact în acele momente în care vrei să te bucuri de via

Histria a fost prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Marii Negre . Ruinele cetăţii se află în judeţul Constanţa, pe drumul judeţean care merge paralel cu E87. Înainte de a vizita ruinele, puteţi vedea muzeul din aceeaşi incintă, cu multe artefacte arheologice. Eu am fost anul ăsta, în iulie, şi mi-a plăcut. Preţul este de 16 lei de persoană, dar paznicii sunt înţelegători, lasă două vizitatori la preţ de unul şi nu taie bilet. Posibil să întâlniţi nişte şerpişori mici, dar sunt inofensivi, "de apă". Enjoy!

Am o restanţă din septembrie , când m-am apucat să scriu despre mine şi marea mea - dar, între timp, m-am luat cu altele. Aproape că a trecut şi toamna, aşa că tot ce îmi mai vine în minte din vacanţa de la Corbu e liniştea...şi pescăruşii...şi plimbările sub lună...şi scoicile întregi...castelul de nisip...de fapt, îmi vin mai multe! Dar mai bine las pozele să vorbească... Şi puţin din Vadu, care ascunde o plajă la fel de minunată, dar mult mai sălbatică. Acolo, marea parea că se scurge din cauza curenţilor, ţânţarii sunt mici copii pe lângă nişte muşte care pişcă al naibii de bine, mai sunt nişte virmişori enervanţi în nisipul de la mal, bondari....dar se poate face nudism cu succes!

Cred că orice adolescentă/femeie a oftat măcar o dată în viaţă şi a zis: "Lucrurile ar fi stat altfel dacă eram băiat/bărbat...". Şi asta nu din cauză că nu s-ar mai fi simţit bine în propria piele şi ar fi apucat dorul de o schimbare de sex. Doar că mentalitatea românească te face, uneori, să te întrebi cum de femeile au reuşit să obţină dreptul la vot. Fetele poartă un stigmat încă de la naştere, în multe familii din ţara noastră. Încă mai aud poveşti despre taţii care pleacă furioşi de la maternitate când aud că primul lor moştenitor e fată. Deja se gândesc cu groază că nu se au cu cine ajuta la bătrâneţe, deşi ştim bine cine are grijă să fie mâncare pe masă, haine spălate, curăţenie şi aşa mai departe....adică cine ţine casa, cum se zice. Deşi spunem că trăim în democraţie şi că ne-am emancipat, fetele sunt privite tot ca "o piatră de moară" în casă: în adolescenţă părinţii se tem ca ele să nu-şi piardă "cinstea", să-i facă de ocară şi să nu le ma

După ce domnii de la Metrorex au decis să dubleze tariful abonamentului la metrou, m-am văzut nevoită să renunţ la posibilitatea plimbărilor nelimitate şi să mă mulţumesc cu opţiunea de 62 de călătorii pe lună. "Să zicem trei călătorii pe zi, cinci zile lucrătoare, într-o lună aş consuma....45 de călătorii, mi-ar mai rămâne şi pentru sufletul meu, pentru o plimbare", am calculat eu. Ei, şi cum o socoteală nu se potriveşte cu cealaltă, serviciul mi-a mâncat mai multe călătorii decât preconizasem. Aşa că am vrut să verific câte mai am, să nu mă trezesc că mă lasă când n-am bani la mine, de exemplu. Azi dimineaţă m-am dus la un centru din ăsta al RATB, unde se reîncarcă şi se eliberează carduri, că ei pot să-ţi spună câte călătorii mai ai, când îţi expiră, din astea. O rog pe tanti de la un ghişeu să verifice. "Nu pot". "Păi de ce? Trebuie să vă apară acolo,pe calculator, ca la tramvai, nu?". "Dar la metrou nu apare". "Păi şi eu cum ştiu câ

După ce că nu am timp să termin minunata "epopee" cu tărâmul libelulelor, mă văd nevoită să scriu şi despre şefi. Dar, vorba "mass-ului" pe messenger: "prea tare ca să nu dau mai departe! ha ha!". Nu mă pot lăuda că ştiu toate "felurile" de şefi, de la aperitiv până la desert, dar cei pe care i-am cunoscut sunt oarecum extreme: de la dezechilibraţi până la perverşi, de la simpatici până la diabolici. Mi s-a reproşat, dacă stau bine şi-mi aduc aminte, că râd prea mult, că mă uit la fiinţe inferioare mie - adică fără bani, că gândesc...dar nu cum gândeşte şeful - deci gândesc prost, că vorbesc pe messenger cu prietenul meu în loc să-i ţin companie şefului, că stau numai opt-nouă ore la muncă, că sunt nepăsătoare - atunci când rămâneam imună în faţa răutăţilor, ş.a.m.d. Când am citit "Diavolul se îmbracă de la Prada", m-am identificat şi i-am înţeles! Sunt şefi şi...atât ştiu să facă. Partea şi mai proastă este că această perioadă de c

*Pe plaja de la Corbu am avut ocazia să mă întâlnesc, pentru foarte puţin timp, cu mine. Aşa cum eram în urmă cu mai puţine griji, mai multă naivitate şi toată un zâmbet. Este adevărat, fără visurile de odinioară, dar mi-era dor de fata care se bucura de încă o zi cu soare. Ne-am întâlnit, am rememorat, preţ de fracţiuni de secundă, clipe dragi...atât de dragi....* Prezenţa oamenilor noaptea, pe plajă, era trădată de focurile de lângă corturi. Aşa mi-a venit chef să am şi eu focul meu. Am adunat rădăcini şi ierburi uscate, am făcut o groapă în nisip ca să nu-l lăsăm dezlănţuit şi apoi l-am aprins. Şi uite aşa ne-am petrecut noaptea pe plajă: nisip, mare, stele, scoici, foc şi două inimi. Iar marea a fost minunată: se umpluse de meduze fosforescente, iar fiecare val dădea impresia că te uiţi la un cer plin de stele care se ondulează pe o muzică numai de el ştiută.   Iar luna s-a jucat de-a felia de portocală aproape tot sejurul!

O ieşire în "civilizaţie", care ar fi trebuit să fie relaxantă, s-a transformat într-un coşmar torid şi o goană disperată după spray împotriva ţânţarilor. Bricul Mircea Alungaţi de pe plajă cu o seară înainte, am plecat spre Constanţa, voiam să văd parada de Ziua Marinei. Cum era de aşteptat, am prins finalul, la 40 de grade, cred. Arătam de parcă aş fi fost prinsă în mijlocul unei bătăi cu apă, iar tâmplele îmi zvâcneau de la atâta căldură. Am început să căutăm indispensabilul spray, dar nu e uşor să faci shopping în Constanţa! Ne-am învârtit mai bine de o oră, urmărind indicatorele către diverse supermaketuri, în timp ce ne topeam de căldură. Ca şi cum n-ar fi fost destul, am aflat că stocurile de spray de corp anti-ţânţari se epuizaseră de săptămâni bune. De la plăcerea de revedea Constanţa am trecut la disperare şi depresie. Am luat la rând fiecare supermarket, farmacie, peste tot auzeam: "Nu mai avem spray, s-a terminat demult. Nici în depozit nu mai e".

Am aşteptat concediul ca niciodată. Simţeam că nu-mi mai găsesc locul, că totul devine mic, aglomerat, gri. Trebuia să plec. Şi unde altundeva decât la mare, care alină orice durere, tristeţe, melancolie. Aşterne uitarea pe tine şi la final rămâi doar cu dorul de ...mare. Au trecut ani buni de când am fost ultima dată la mare, şi nu mă refer la o "aventură de un weekend", ci la o întreagă săptămână de desfătare. Aşa că am simţit că trebuie s-o fac în stil mare, să sărbătoresc de-a dreptul! Dar nu cu ieşiri la terase, în discotecă...nu, voiam să simt marea aşa cum mi-am imaginat dintotdeauna, dar nu m-am gândit că voi reuşi. Am ales să mă "sărbătoresc" pe plaja Corbu. Deci nu Corfu, ci Corbu, despre care am citit ca este aproape ultima plajă "virgină" din România. Încă nu m-am specializat în statul cu cortul, aşa că am ales să stau într-o căsuţă pe malul mării, singura de altfel, pe care o văzusem pe internet. După un drum care mi s-a părut atât de

Acum câteva zile eram în faţa magazinului Unirea, în Bucureşti, trebuia să mă întâlesc cu al meu. Mai exact, eram în drept la McDonald's. Şi cum stăteam eu fix în bătaia soarelui, am văzut un fluturaş maro cu portocaliu. Nimic deosebit, dacă n-aş fi fost în Bucureşti! Ce să caute el pe trotuar la Unirea??? Cum mă minunam eu, am văzut că fluturele s-a aşezat pe părul unui tip şi acolo a rămas! M-a pufnit râsul instant. Şi tipul se tot fâţâia prin dreptul fast-food-ului, cu fluturele în păr. Până la urmă a plecat, fluturaşul a început din nou să planeze. În timpul ăsta, încerca trecătorii. Dacă era băiat, ţup pe părul lui. Se plimba până când omul ieşea din perimetrul Mac. Dacă era tipă, doar o atingea şi se ridica brusc în aer. Cert e că am stat vreo 5 minute şi l-am urmărit. Nici măcar o dată nu s-a plimbat cu vreo fată. Alegea numai băieţi şi se plimba când în stânga, când în dreapta. Nu are rost să vă spun cât de haioşi erau ei, tunşi scurt, cu fluturele prins lateral. Am râs c

Nu ştiu exact despre ce să scriu: despre faptul că îmi place Meg Ryan? Sau că ador florile de câmp? Sau despre faptul că tocmai am aflat ce înseamnă "oops, a daisy"? :) Da, îmi place Meg Ryan, şi ador comediile romantice în care a jucat cu Tom Hanks. Exact, ne gândim la " You've got mail " - un film care ne facem să avem bucurii mărunte, cum ar fi o carte bună, o floare sau...un laptop (mă rog, asta e o obsesie a mea!). Ei bine, în filmul ăsta, Meg Ryan o interpretează pe boema şi romantica incurabilă Kathleen Kelly. La un moment dat, ea spune: " They're so friendly . Don't you think daisies are the friendliest flower ? " (Nu crezi că margaretele sunt cele mai prietenoase flori?). Mi se pare o replică pe atât de simplă, pe atât de minunată. Eu ador florile de câmp, cum spuneam. Şi pe cele de grădină...trandafiri, bujori, stânjenei, lalele, zambile , tufănele, narcise:). Zilele trecute am ajuns într-o piaţă, din pură întâmplare, am văzut mar

** Nu eu am filmat, ci am "împrumutat" de pe www.youtube.com! Şi cred că aşa se vede cel mai bine ce-a fost acolo! ** Nici acum nu-mi vine sa cred că am fost la concert! Toţi sunt super nebuni, iar Steven Tyler a făcut show exact cum am văzut în videoclipuri. Super tare! Am cântat, am dansat, am suspinat că nu am putut fi chiar lângă scenă! Am fost foarte mulţi, încotro te uitai vedeai numai capete şi mâini ridicate - prin presă scrie că au fost peste 30.000 de oameni. Nu ştiu exact cât a durat concertul, dar nu voiam să se mai termine, mă simţeam ca acasă! Ce vorbeam cu prietenii după: că Steven, deşi pare urât la prima vedere, este incredibil de sexi (eu nu văd decât partea cu sexualitatea, oricum!); că toţi membrii trupei sunt neschimbaţi, în ciuda vârstei - cel mai "tânăr" are 58 de ani!; că prestaţia live nu ni s-a părut deloc mai prejos decât ce vedem în videoclipuri, în sensul că mimica, mişcările, strâmbăturile pe care Steven le face la filmări sunt pr