Dragoste si zambet

Îmi amintesc că aveam 10 ani, eram în clasa a III-a sau a IV-a şi eram foarte îndrăgostită de Michael..... Cred că am făcut o pasiune numai uitându-mă la promovarea concertului care urma să aibă loc în România. M-a fascinat aşa de mult, încât am reuşit să-i scriu numele corect - degeaba făceam engleză, nu reuşeam să scriu un nume străin doar auzindu-l, de obicei scriam cum pronunţam. Dar cu Michael a fost altă poveste. Offf....de câte ori am mâzgălit de atunci MICHAEL JACKSON.... cu inimioare, la sfârşitul caietelor de mate sau de română!!! Aşa pitică cum eram, am început să colecţionez, normal, poze din "Ecran Magazin" - un fel de Bravo pe acele vremuri, să port pe ascuns insigne cu Michael - că ai mei nu erau de acord. Într-o zi, am văzut în vitrina unei librării o revistă, a cărei copertă era, practic, un mic poster cu Michael. Oooo, am înnebunit, voiam şi eu. Dar cum să fac??? Ai mei erau foarte reticenţi pe atunci vizavi de tot ce produce plăcere copilului :d, aşa că am

.... fără un covrigel sau pufuleţi sau pâine .... fără nuci sau alune Nu de alta, dar este mereu cineva care pândeşte după un fir de iarbă, de pe o creangă sau după un copac, în aşteptarea unui mic festin!

Unii oameni suferă de fobii, mai mult sau mai puţin motivate. Eu, de exemplu, sufăr de fobie de insecte, în special gândaci, păianjeni....mor, mă apucă groaza când îi văd doar în poze. Dar "zebrafobia" bântuie multă lume. Mă refer la fobia de trecerea pentru pietoni! Oamenii fac tot posibilul să o evite, cu riscul de a fi călcaţi de maşini sau de a primi o amendă. Niciodată trecerile pentru pietoni nu sunt acolo unde ne-am dori, sunt prea departe, ne incomodează în fuga noastră cotidiană. Am văzut odată o tipă care s-a riscat şi a traversat printre maşini, doar pentru a ajunge pe trotuarul de vizavi, unde erau tarabe cu muuuulte ţoale din Europa. Cum a ajuns în dreptul lor, s-a liniştit! Azi am văzut una şi mai şi. La Unirea, unde întoarce tramvaiul 32, există o trecere pentru pietoni....dar, bineînţeles, e prea departe, e aiurea pusă, aşa că e rar folosită. Oamenii preferă să se aventureze pe la mijlocul străzii, printre maşini. De curând au apărut nişte garduri, care delim

Am văzut mai demult un film numit astfel, "What women want" , cu Mel Gibson şi Helen Hunt, foarte mişto. Dar nu despre film vreau să scriu. Ci despre o listă a dorinţelor pe care am scris-o când eram în liceu, cred, găsită de curând printre paginile jurnalului ţinut de mine în adolescenţă. Am citit-o şi am avut surpriza să văd că sunt, încă, în căutarea unui bărbat care să corespundă cerinţelor pe care le aveam atunci. Hmmm! Ori gândeam matur pentru acea vârstă, având în vedere că am scris lista pe la 15-16 ani, ori am rămas cu mintea de atunci :) Nu cred că voiam sau vreau prea multe de la un bărbat, majoritatea "calităţilor" ar trebui să existe în materia lui genetică. Totuşi, nu am reuşit, până acum, să găsesc pe cineva care să aibă nici măcar 1/2 din ce-mi doresc... Ciudat este că, atunci când eşti cucerită de anumite calităţi la un bărbat, oricât de puţine ar fi acelea, există riscul să dispară în timp. Pur şi simplu! Să înţeleg că există un "arsenal de go

Am fost plecată într-un mini concediu şi, aşa cum se obişnuieşte, trebuie să aduc cadouri, "mici atenţii", pentru cei care au rămas acasa. Cel mai drăguţ, m-am gândit eu, ar fi fost un nou template pentru blogul meu, mai animat, mai colorat....Numai că novicele de mine nu se descurcă în atâtea setări, era cât pe ce să rămân fără acces şi fără posibilitatea de a controla propriul blog!!! Dar tot am adus ceva frumos pentru fiecare ;) o barză pentru cei ce îşi doresc noroc un fluturaş pentru cei tineri şi neliniştiţi căluţi pentru iubitorii de animale pentru noi toţi :) pentru iubitorii de natură pentru cei care iubesc florile de câmp pentru un zâmbet...

(ptiuuu....) Am mai dus-o aşa o lună. Am ajuns două tabere, noi două, ei doi, nemulţumirile se adânceau.....dar uite că nu mai ştiu de ce. Aaaaa....o problemă a fost că le-a dispărut o oală de la set. Ei cărau într-una mâncare la serviciu, vase, tacâmuri şi s-au trezit că nu le mai iese o oală la inventar! Şi au insistat să le spun ce am făcut cu oala lor, cu promisiunea că nu se vor supăra....dar să recunosc ce am făcut. Acum....eu mă mutasem cu o dubă, înţelegeţi că aveam şi oale la mine. Tipul a venit cu minunata explicaţie: am gătit, am ars oala şi am aruncat-o, de frică! OMG, OMG, OMG!!!! M-a lăsat fără replică, nu i-am mai spus că ştiu că mi-a şterpelit încărcătorul de telefon (se plângea că nu-l mai găseşte, apoi s-a potolit după ce mi-a dispărut mie şi l-a descoperit la el în cameră). Buuun. Faza e că mi-am adus şi eu prietenul în Bucureşti! Planul era să evadăm cât mai repede, toţi trei, în altă casă. De data asta, am avut grijă ca baba să nu mai calce în apartament, aşa că n

(şi m-am mutat în altă casă....) A fost a noua mutare în trei ani de zile. Asta ca statistică. Şi nu am mai venit cu două genţi, ci cu duba.....aveam şi frigiderul şi maşina de spălat după mine...şi muuuulte punguţe. Aici am dat peste alte specii! Cum am ajuns în noua casă? O fostă colegă de facultate mi-a spus că prietena ei a găsit loc de stat cu chirie, dar că nu are cu cine. Aşa că m-am mutat eu. Fata m-a cam dezamăgit de la început. Cum e normal în casă nouă, m-am dus să cumpăr chestii de făcut curat. Am umplut vreo două cărucioare, am luat tot ce m-am gândit eu că e necesar, dar am avut surpriza să aflu că fata nu poate veni să mă ajute, deoarece are treabă. Aşa că am apelat la cine am putut, cu transportul. Apoi singurică am şi dezinfectat prin casă şi...am zis că o fi bine pe viitor. Apartamentul avea două camere şi era semidecomandat, adică se trcea prin sufragerie, cameră pe care am ocupat-o eu şi pe care am împărţit-o cu un pian imens, care aparţinea proprietarului sau perso

Am uitat să mai scriu o chestie funny din garsoniera din Titan :)) M-am mutat acolo fără ca gazda să ştie, pentru că altfel mărea chiria. Într-o seară, abia sosisem de la muncă, când a sunat gazda că este pe drum, vine să ia banii de chirie. Ce să fac???? Unde să mă duc??? La cine??? Nu am avut nicio opţiune, aşa că am intrat în şifonier (în partea unde se pun umeraşele)!!!! A venit gazda, a luat banii, apoi s-a pus la poveşti....şi a vorbit, şi a vorbit......şi eu stăteam în şifonier, pe un maldăr de haine, şi aşteptam să plece. Nu mai puteam de cald, era vară, trebuia să ţin şi de uşă să nu mă rostogolesc pe afară!!! Şi uite aşa am ţinut-o o oră!!! La un moment dat, nu mai puteam să rezist, îmi venea să ies, că nu suport să stau nemişcată prea mult timp sau închisă în spaţii miciiiiii În fine, a plecat, am răsuflat uşurată şi gata :)

(Mi-a mai făcut o fază.....) ......eram ruptă de oboseală, abia aşteptam să ajung acasă, când m-am trezit cu telefon de la ea: "Deni, nu-i aşa că nu te superi dacă dormi în altă parte în seara asta? Rămâne iubitul meu pe la mine, mă înţelegi?". Cum să nu....am înţeles.....m-am aciuat pe la o colegă, ce era să fac. Aaaaa.....să nu uit, nu am cunoscut niciodată proprietarul respectivei garsoniere, deoarece nu a vrut să-mi dea numărul şi mi-a zis s-o consider pe ea adevăratul proprietar, deoarece stă de 3 ani acolo (puhhh). Am trecut peste toate astea, că încă nu aveam bani să stau într-un loc mai bun. Problema e că nesimţita a început să îmi bage strâmbe la colegă'mea, mătuşa ei. Şi aia, de unde era o doamnă, s-a transformat într-o dementă, care mă alerga prin birou, ameninţându-mă să plec şi să nu-i mai amărăsc nepoata. Tot eu o amăram, Doamneee! Şi aşa m-a ţinut colega, draga de ea, de am ajuns să nu ne salutăm. Iar prinţesita, azi îmi băga strâmbe, a doua zi ma implora s

(Numai că au început şi aici problemele. ...) Eram deja 6 într-o cameră de 4 locuri şi colegele fetei au simţit că aerul devine insuficient - aşa mi-au spus, nu sunt ironică. Plus că nu făceam curat, deoarece plecam dimineaţa la 7-8 şi mai veneam noaptea la 12-1 (mă duceam la şcoala şi la job) şi nesimţita de mine nu s-a gândit să dea cu mătura în toiul nopţii. Am răbdat cu stoicism, aproape juma de an, cu toate hainele, cursurile şi ce mai aveam eu, în genţile mele de voiaj. În fine.....am început să câştig puţini mai mult bănuţi, astfel încât, atunci când m-au dat şi minunatele afară (riscul de asfixiere din cauza lipsei de oxigen crescuse considerabil!), m-am mutat într-o garsonieră din Gorjului, cu nepoata unei colege de serviciu. Am zis că m-am scos! Fata aparent amabilă, contabilă, program lejer...eu tot pasăre de noapte. Plecam dimineaţa, o lăsam dormind. Veneam seara, o găseam dormind. Dacă mai aveam ceva de învăţat, stateam într-o bucătărie mică de 2 pe 2, jegoasă, cu un bec c

În 2005 am ajuns în Bucureşti. Studentă, amărâtă, cu două facultăţi în spate. Şi m-am aciuat, cum altfel, la rude! Ştiţi vorba aia că e mai bine printre străini....e adevărată. După trei luni a trebuit să-mi caut o nouă casă, numai că nu aveam bani şi nici job. Învăţasem şi eu că trebuie să-ţi pui CV-ul pe e-jobs ca să ai de muncă. Numai că nu se ivea nimic, aşa că m-am băgat într-un loc unde munceau mulţi studenţi, iar programul era flexibil. În fapt, era o hală mare unde studenţii de ocazie făceau ambalaje pentru diverse produse cosmetice: îndoit carton, lipit chestii de plastic, folii, decupat.....lucru manual. Aş fi plecat din prima zi, dar mă măcina gândul că nu am cum să mă întreţin. Aşa că am rămas. Ce umilită m-am mai simţit.....că fac o facultate şi una cu 8 clase urlă la mine că nu am lipit bine nu ştiu ce, că toţi povesteau despre minunatele chefuri maneliste şi vorbeau cu dezacorduri, că fiecare operaţiune era plătită cu 25/50/100 lei vechi (vorbesc foarte serios). Ideea e

În mod normal nu aş scrie despre acest edificiu, dar astăzi s-a întâmplat o chestie care m-a scos din sărite. Trebuia să ajung la o conferinţă, de dimineaţă, undeva la etajul 10, în Palatul Parlamentului. Am urmat instrucţiunile din comunicatul de presă şi m-am dus la intrarea centrală, cu covor roşu. Acolo am fost informată de băieţii în uniformă că trebuie să intru prin tunel! Le-am explicat că sunt acreditată pe toată clădirea, că sunt de la presă, că mi s-a spus precis pe unde să intru....nimic! Prin tunel, vă rog. Buuun! Am întrebat alţi băieţi în uniformă pe unde trebuie să merg pentru a ajunge la etajul 10, prin tunel. Numai că, după ei, una era intrarea prin tunel, alta era intrarea pentru a ajunge la 10. După ce m-am învârtit ca titirezul prin grădina Palatului, m-am întors la covorul roşu, de unde am fost, din nou, direcţionată...către tunel! Mi s-a spus că aşa a dat dispoziţie nu ştiu cine, ca presa să intre prin subteran. Până la urmă l-am găsit. M-am prezentat la poartă, m

Încep să mă simt. Vreau linişte. Vreau să nu fac nimic, să nu mă gândesc la nimic, să privesc aiurea şi mintea să mi se golească de tot! Nu mi-aş fi închipuit că o să ajung să-mi doresc linişte. Dacă simţeam asta acum 7-8 ani, poate rămâneam în Sibiu! Dar uite-mă în Bucureşti....visul meu cel arzător s-a împlinit: fuga după şi printre mijloacele de transport, prin mulţime, aglomeraţie, gălăgie, haos până la limita suportabilului şi, bineînţeles, în câmpul muncii de jurnalist! Nu regret! Doar că.....aştept zilele în care să nu mai sune telefonul de serviciu de la 9 dimineaţa până la 8-9 seara., de exemplu! Sau să nu mai stau pe laptop toată ziua, să văd ce comunicate sau decizii au mai apărut ştiu eu pe unde. Să nu mai fiu nevoită să car laptopul după mine în fiecare zi. Să nu mai ascult ştiri. Să nu-mi mai verific mail-ul de serviciu. Să nu mai trebuiască să vorbesc zilnic cu oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea, dar de care mă folosesc pentru a-mi face munca. Nu pot să uit cum,